Nu sunt prea multe de spus din moment ce internetul s-a impregnat atât de mult în vieţile noastre, încât ne-a baricadat o bună bucată de creier în câmpul virtual. Şi nu vrea să-i mai dea drumul de acolo.
Mă gândesc câteodată cum era fără calculator în cameră şi fără internet, un lux acu vreo 7-8 ani, o necesitate acum, când aproape toată activitatea mea de om cu scaun la cap se desfăşoară 90% în faţa unui monitor de 22, care îmi arde ochiul drept tot câte puţin în fiecare zi (cre` că tre` să mă caute un doftor).
Fac foarte puţine când nu stau pe net sau, mai bine zis, când nu sunt la calculator. Din timpul pe care îl petrec în faţa PC-ului, aproape 60% stau printre litere, vreo 30% mă informez, scriu, caut, trimit, primesc mailuri, dezvolt idei, intreţin corespondenţe, uploadez texte, le cobor – toate cu participarea şi concursul direct al domnului internet. Vrând, nevrând. Ăsta-i meciul.
Mă doare că mă împlânt de multe ori pe scaunul de la birou, nu mânc, nu beau apă, nu scot ochii din concentrare, pentru a face rapid şi eficient o muncă ce acum câţiva ani era făcută de o gaşcă de oameni limpezi la minte, odihniţi, relaxaţi, cu cafeaua băută şi cu sandvişul între degete. Nu vorbesc de redacţia mea.
Timpul se scurge mult mai repede când ai acces la internet şi când lucrezi cu internetul. Nu messenger, nu mailuri cu .pps-uri gingaşe, nu filme şi filmuleţe de pe youtube primite. Pur şi simplu muncă.
Îmi pare şi mai rău câteodată că internetul mă face să uit de una şi de alta, să uit de nu ştiu ce problemă ce trebuia rezolvată, să uit că aş pute face o plimbare, să uit de-un telefon cu care să dau o vorbă bună prietenilor.
Internetul e util, îţi oferă un milion de facilităţi, te ajută cât 10 oameni care te-ar putea insufla atunci când ai nevoie de inspiraţie, dar te fură atât de mult şi de repede, încât atunci când îţi dai seama că se lasă seara peste tastatura ta, simţi c-ai mai pierdut ceva din frumuseţea unei zille alături de cei dragi.
Uneori, ei nu te aşteaptă…
Mă gândesc câteodată cum era fără calculator în cameră şi fără internet, un lux acu vreo 7-8 ani, o necesitate acum, când aproape toată activitatea mea de om cu scaun la cap se desfăşoară 90% în faţa unui monitor de 22, care îmi arde ochiul drept tot câte puţin în fiecare zi (cre` că tre` să mă caute un doftor).
Mă doare că mă împlânt de multe ori pe scaunul de la birou, nu mânc, nu beau apă, nu scot ochii din concentrare, pentru a face rapid şi eficient o muncă ce acum câţiva ani era făcută de o gaşcă de oameni limpezi la minte, odihniţi, relaxaţi, cu cafeaua băută şi cu sandvişul între degete. Nu vorbesc de redacţia mea.
Timpul se scurge mult mai repede când ai acces la internet şi când lucrezi cu internetul. Nu messenger, nu mailuri cu .pps-uri gingaşe, nu filme şi filmuleţe de pe youtube primite. Pur şi simplu muncă.
Îmi pare şi mai rău câteodată că internetul mă face să uit de una şi de alta, să uit de nu ştiu ce problemă ce trebuia rezolvată, să uit că aş pute face o plimbare, să uit de-un telefon cu care să dau o vorbă bună prietenilor.
Internetul e util, îţi oferă un milion de facilităţi, te ajută cât 10 oameni care te-ar putea insufla atunci când ai nevoie de inspiraţie, dar te fură atât de mult şi de repede, încât atunci când îţi dai seama că se lasă seara peste tastatura ta, simţi c-ai mai pierdut ceva din frumuseţea unei zille alături de cei dragi.
Uneori, ei nu te aşteaptă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu